miercuri, 20 iulie 2011

Jurnal de ... călătorie

Postat miercuri, 20 iulie 2011  la ora 17:30:00  

Ziua I (15 iulie 2011).

Weekend-ul ăsta am fost într-o mini-excursie în Reşiţă, oraşul în care îmi doream să merg de un an şi 5 luni, pentru a-l vizita pe Flavy.

Vineri seară am plecat cu trenul pentru prima dată spre mult aşteptata destinaţie, împreună cu un prieten, Cristi. A fost mai ok decât m-am aşteptat. De fapt, a fost chiar super. În tren am reuşit să dorm timp de 4-5 ore, cu toate că mi-am cam congelat ovarele. Spre dimineaţă, pe la ora 7:30, am ajuns în gara de Nord din Reşiţa, unde ne aştepta mama lui Cristi.

Ajunşi obosiţi după un drum care ne-a stors de puteri, am tras un pui de somn, care s-a prelungit cam mult. Astfel, mi-am dat puţin peste cap programul.

La ora 16:20 m-am întâlnit pentru prima dată cu Flavy. Am fost plăcut surprinsă că este la fel cum l-am cunoscut pe ’net. La început, mi-a arătat o parte din oraş, urmând să stăm la o scară de la blocul lui, unde am jucat Macao şi Borcanul. Mai târziu, am hotărât să mergem într-un parc unde am găsit două leagăne. Ştiu că nu e cine ştie ce, dar în Bucuresţi nu se mai găsesc leagăne în care să încap şi eu, sunt numa’ de-alea pentru copii mici, din plastic şi cu suport care mă împiedică să mă aşez pe ele. Pun pariu că şi dacă aş reuşi să mă aşez, s-ar rupe după trei secunde, că doar sunt de plastic.

După mult timp în care m-am dat  în leagăn, mi s-a făcut rău (probabil mă luase ameţeala) şi ne-am aşezat pe o bancă. Cu o îmbrăţişare luuungăă,  Flavy a reuşit să mă facă să mă simt mai bine.

La 21:30 am mers spre staţia microbuzului şi ne-am aşezat pe o bordură din apropierea ei. Acolo m-a cam apucat tristeţea... şi melancolia. Nu vroiam să plec. Ştiam că a doua zi nu ne vom mai vedea pentru că nu puteam să-l las pe Cristi singur acasă, cum făcusem în ziua asta. Simţeam o nevoie necontrolată să plâng. Stăteam la el în braţe şi nu vroiam să se termine acel moment niciodată. Aş fi stat acolo până la sfârşitul zilelor mele, era tot ce-mi doream, tot ce-aveam nevoie; Să-l simt lângă mine, să-i simt inima cum bate şi mă durea enorm că peste 20 de minute, când va veni microbuzul, îl voi pierde ... iar. Nu ştiam când voi mai avea şansa vreodată să-l revăd. Nici acum nu ştiu.

Mă străduiam din răsputeri să nu plâng, reuşeam cu greu şi pentru că nu lăsam lacrimile să curgă, simţeam un nod dureros în gât şi simţeam că nu mai pot respira. Tocmai când credeam mai mult că sunt stăpână pe situaţie, s-a întâmplat inevitabilul – am început să plâng... Să plâng la el în braţe, lângă inima lui ...

Într-un fel, mă simţeam bine că mă descărcam şi că dispăruse acel nod din gât, dar în alt fel, mă simţeam ca o laşă care nu-şi poate stăpâni sentimentele. Nu voiam să se simtă vinovat că plâng din „cauza” lui, nu voiam să se simtă prost. Şi nu voiam nici să ştie câtă durere simţeam în acel moment. Poate că uneori e mai bine să nu ştii unele lucruri...

Mi-era greu să mă opresc din plâns , dar nu imposibil şi în final am reuşit, zicându-mi în gând că pot plânge mai târziu. Cum spuneam şi mai devreme, am fost uimită că totul e la fel ca pe mess’, că ne înţelegem cel puţin la fel de bine. Ca şi în lumea virtuală, nu am rămas fără subiecte de discuţie deloc, am râs mult şi ne-am simţit bine amândoi.

În final, a venit puţin aşteptatul moment în care a venit microbuzul. Mi-e greu să zic ce-am simţit în acel moment, când am văzut că microbuzul se îndepărta încet de staţia în care rămăsese Flavy...Mă rog, am trecut peste. De fapt, nu am trecut, dar, o las aşa, cel puţin în postarea asta. 

În concluzie, am reuşit să-mi îndeplinesc un vis.




Ziua a II-a (16 iulie 2011)

În a doua zi, duminică, de dimineaţă, m-am trezit pe la ora 9:00 cu o senzaţie nu foarte plăcută. Îmi tremura tot corpul şi imi venea să vomit. Am încercat să mă duc la baie, dar nu puteam merge. Simţeam că am picioarele de plastilină şi nu le puteam controla. Poate pentru că nu mâncasem nimic de două zile şi am umblat ceva  timp prin căldură ziua trecută.

În fine, am mâncat ceva  şi după 30 de minute mă simţeam mai bine, aşa că m-am culcat la loc. În seara precedentă hotărâsem cu Cristi să prelungim cu o zi mini-vacanţa noastră, deci nu mă grăbeam să mă trezesc prea curând.

Pe la ora 16:20 am făcut din nou ochi (de broască), doar că de data asta mă simţeam mult mai bine şi eram bine-dispusă. Se pare că fericirea nu a durat prea mult timp, pentru că la scurt timp am aflat că o mică ceartă din familia lui Cristi a făcut să aflăm că şederea noastră în Reşiţa, se va termina, totuşi, după a doua zi. Mă ofticam rău, pentru că asta însemna că nu prea mai aveam timp să-l revăd pe Flavy. La 22:45 avea tren şi nu mai circula niciun microbuz. În final, ne-a venit o idee: să plec cu un taxi la 20:00 cu tot cu bagaje şi să stau cu Flavy până la 22:45, când avea să mă întâlnesc cu Cristi şi să plecăm acasă, în Bucureşti.

Zis şi făcut; Am stat cu Flavy până la 21:30 afară, timp în care am avut ocazia să-i cunosc doi prieteni: Mario şi Pitic. La 21:45 am primit un telefon de la Cristi, prin care mă anunţa că  s-a rezolvat „problema” din familia lui şi că nu mai plecăm. Hmmm...La început m-am ofticat că m-am cărat cu bagajele degeaba după mine,dar după, am privit partea plină a paharului; Puteam să stau mai mult cu Flavy. Şi chiar am stat.

Pe la 23:00 am ajuns acasă, la mama lui Cristi, şi după câteva ore, dormeam dusă, visând la ziua în care îl voi ţine din nou în braţe pe Flavy...



Ziua a III-a (17 iulie 2011)

Era luni şi cu toate că eu trebuia să particip la o întâlnire a bobocilor din liceul meu si Cristi avea meditaţii la limba română (că deh, a picat şi el Bacu’ ca majoritatea elevilor din România), am mai stat o zi în oraşul în care locuieşte băiatul pe care-l iubesc de un an şi 5 luni.

Ne-am trezit pe la ora 16:00 şi deja pe la 17:40 ne luam la revedere de la mama lui Cristi. Într-un fel, îmi părea rău, chiar îmi plăcea de ea. Am luat microbuzul şi ne-am întâlnit cu Flavy într-un parc. Nu a putut să stea decât o oră, pentru că trebuia să se ducă la şcoala de şoferi, dar în 90 de minute, până s-a întors el, m-am dat în leagăn cu Cristi.

Înainte să vină Flavy, mă trecea o nevoie a naturii, de nu o puteam stăpâni în niciun fel, aşa că, atunci când a venit, am mers la el acasă, ca să-i împrumut tronul.

Drumul până la el acasă a părut foaaarteee lung şi de fiecare dată când vedeam un lac, o baltă, un râu sau un copil care avea un pistol cu apă, simţeam că-mi explodează vezica.

În fine, am trecut peste acest obstacol şi am rămas la Flavy până la ora 22:00. În acest timp, am stat puţin la PC, Flavy ne-a prezentat casa şi mi-a dăruit nişte desene făcute de el. La 22:10 am plecat spre gară şi, cum era de aşteptat, m-a apucat boceala pe drum. Nu vroiam să plec, drumul spre gară îl pliveam ca pe un sfârşit...Un sfârşit al vieţii mele.

Am ajuns în gară, mai erau 45 de minute până la sosirea trenuui şi în minutele astea am făcut poze cu Flavy si am plâns... mult chiar. Timpul trecea repede, noi făceam întrecere cu el, mai ceva ca la cursele de cai, iar eu încercam să profit de fiecare clipă petrecută în preajma lui Flavy. Mai erau 10 minute. Deja mă gândeam cu groază la clipa în care mă voi urca în tren. Cele 10 minute trec cât 2 secunde şi se aude claxonul trenului.  Mă simţeam sfârşită, nu ştiam ce să fac, aş fi dat ORICE să mai rămân încă 10 minute. Îl îmbrăţişam foarte tare pe Flavy şi, pentru prima de la despărţirea noastră şi pentru prima dată în realitate, i-am zis că-l iubesc. Am riscat, nu ştiam cum va reacţiona. Ştiam că nu mai este reciproc, dar am primit un răspuns foarte ciudat: „Şi eu te iubesc, Ana. Întotdeauna te-am iubit”. Nu am avut mult timp să reacţionez cumva; Dintr-o dată, ne-am trezit sărutându-ne printre lacrimi...

Trebuia să se închidă uşile de la tren, Cristi încerca să le ţină şi, după o îmbrăţişare puternică, m-am urcat în tren. Flavy îl ruga pe Cristi să aibă grijă de mine şi eu îl priveam plângând.  În drum spre locurile pe care trebuia să stăm, plângeam în hohote. De obicei, când plâng, sunt dată pe silenţios, nu fac niciun zgomot. Nu şi de data asta; Mergeam printre scaune, lumea se uita la mine ca la ursu’ din pădure şi eu plângeam ca un copil, fără să-mi pese de ce e în jurul meu.

M-am aşezat pe locul de la geam, simţeam că nu am aer, că plânsul zgomotos mă seacă de toate puterile şi când m-am uitat pe geam, l-am văzut pe EL...era trist. Ne făceam necontenit cu mâna, dar pentru mine (şi cred că şi pentru el) nu era de ajuns. Voiam înapoi la el, în braţele lui, să stau la pieptul lui unde era cald şi mă simţeam în siguranţă, dar degeaba... Trenul deja plecase.

Îl pierdusem pe Flavy din vedere şi am început să plâng şi mai rău, eram neliniştită.Nu ştiam ce face...Vroiam să ştiu că e bine şi că nu e trist din cauza plecării mele, deşi eu de-abia mai rezistam de dor... Am fost la baie, mi-am dat cu puţină apă pe faţă şi mi-am şters lacrimile care se prelingeau pe obraji, iar după am ascultat puţină muzică.După 30 de minute l-am sunat. Chiar simţeam nevoia să-i aud vocea pe care o iubesc atât de mult... Am stabilit că vorbim a doua zi pe mess’ şi  am încercat să mă odihnesc puţin.. Pe la 4:00 am adormit cu greu în tren, în drum spre casă, în drum spre Bucureşti, oraşul în care sunt la 474 km de băiatul pe care-l iubesc mai presus de orice lucru din Lume.
 

Despre Annitu

Write admin description here..

8 comentarii:

  1. in primul rand, scrisul nu e vizibil. :-t
    ala era doar un anunt, asa acum sa inceapa comentariul:
    Uite ca ai reusit sa iti indeplinesti visul, cel mai important. Pacat ca ai stat doar 3 zile, dar ai avut 3 zile destul de frumoase, cu lacrimi, fara lacrimi, ai avut 3 zile perfecte.
    Se vede ca il iubesti, adica daca nu il iubeai nu faceai atata tevatura ca sa ajungi la el. Eh...finalul a fost neasteptat, dar foarte romantico-tragico-dramatic.
    Oricum tot ce conteaza acum este ca ti-ai implinit visul si ca i-ai spus ce simti, si ca ai aflat ce simte, pe viu.

    Hug&Kiss,illy
    >:D<:*

    RăspundețiȘtergere
  2. Da bine sa nu vada nimeni, e secret!!!
    apropo nu am spus in comentariul anterior ca am uitat... imi place banner'ul, imi place scrisul, presupun ca e Twilight..
    miss you >:D<

    RăspundețiȘtergere
  3. Aaa...Mulţumesc:">
    :* Şi mie mi-e dor de tine :*

    RăspundețiȘtergere
  4. Oh, so touching :D
    chiar daca i-ai dat pe invisibil, :)) tot am reusit sa citesc. >:)
    Ma bucur pentru tine, chiar daca nu te cunosc personal, pentru visul care ti l-ai vazut indeplinit.
    Mi-a placut enorm cu am scris. ;)

    RăspundețiȘtergere
  5. Vaii, ce frumos.. :x.
    Ma bucur pentru voi ca ati reusit sa va vedeti ..

    RăspundețiȘtergere
  6. Am copiat toată povestea, am pus'o în Word şi am făcut tot scrisul negru.
    Dar,totuşi,frumos jucat!

    RăspundețiȘtergere

Ai o părere despre ce-ai citit mai sus ?

Abonează-te
ca să primești e-mail când se postează ceva nou.

© 2011 - 2017 Război în... 1. Toate drepturile rezervate.
back to top