sâmbătă, 6 august 2011

Încă o poveste (26 februarie)

Postat sâmbătă, 6 august 2011  la ora 23:54:00  

       Încă o poveste...
       26 februarie 2011 ,ora 21:30, într-un spital din Bucureşti.
       Era o noapte rece  cu -5°C şi de la etajul 12 al spitalului străzile animate ale capitalei par pierdute în ceaţă. Din salon ,o adolescentă de 16 ani priveşte pe fereastră, pierdută în propriile ganduri.  A fost internată în spital după ce a încercat să se sinucidă .
       Soneria telefonului făcea un zgomot iritant care o readuce la realitate pe Nadia. Se ridică cu dificultate de pe patul spitalului nimerind cu greutate butonul verde din cauza lacrimilor care îi curgeau din ochi.  Reuşeşte să răspundă la telefonul la care aştepta vechea ei prietenă, Ramona. O cunoştea de multă vreme, dar de ceva timp Nadia se îndepărtase de toţi aşa-zişii ei prieteni, inclusiv de Ramona.
       -Lasă-mă-n pace! Ştii cât de mult mi-am dorit să am o boală şi să mor. Ştii doar cât mi-am dorit asta. Acum toţi v-aţi adus brusc aminte de mine şi vă prefaceţi că vă pare rău că am devenit aşa, că sunt atât de tristă, dar când am vrut să fac ceva care mă putea face fericită, nu m-aţi lăsat, m-aţi criticat şi aţi făcut tot posibilul să mă ţineţi departe de fericire. Acum, lăsaţi-mă în pace!
       Îi închide telefonul în nas prietenei ei, se aruncă pe patul de spital şi începe să plângă din nou ...Plânge în hohote, se simte sfârşită şi nu e nimeni prin preajmă care s-o facă să se simtă mai bine sau măcar s-o liniştească .E singură în spitalu’ ăsta de oameni nebuni şi nu e nimeni alături de ea. 
       Şi acum stă şi îşi plânge singură de milă. În acest moment simte multe: furie combinată cu disperare, ură şi iubire în acelaşi timp. Ar vrea să moară chiar în acest 
moment. Ar vrea să  scape de această durere care a pus stăpânire pe sufletul ei de acum 8 luni. Vrea să uite de tot, să se debaraseze de toate chestiile din jurul ei care îi fac rău. În cei 16 ai ei a întâlnit numa’ oameni care au rănit-o cu nepăsare sau oameni care s-au prefăcut a-i fi prieteni şi în acest moment de cumpănă din viaţa ei, e tot singură. Dar nu are nici putere să se sinucidă. Nu mai are viaţă în ea, nici nu se mai poate ridica. Acum stă pe patul de spital uitându-se în gol. Cineva deschide uşa salonului . Nadia se gândeşte că poate e iar asistenta aia stresantă care vrea să îi mai dea vreun medicament. 
Aşa că nu se chinuie să se ridice sau să schimbe ceva, ci stă în continuare întinsă în acel pat, departe de casă, departe de tot... 
       Dar nu era asistenta. Nadia vede o încălţăminte de bărbat. Îşi ridică privirea şi din ochii ei cade imediat o lacrimă . Rămâne cu ochii aţintiţi asupra baiatului care o vizitează. Era el. Era Edd. De unde aflase că e internată? De ce a venit ? De ce tocmai acum, când e prea târziu? De ce nu a venit la ea până acum?
Ce avea să facă în continuare? Oare o mai iubea? Sau a venit să îi zică cât de mult a suferit din cauza ei?  Îşi schimbă poziţia şi încearcă să se lipească cu spatele de marginea patului.
       Edd se apropie nesigur de patul fetei şe aşează pe margine, în faţă Nadiei şi se apleacă spre ea, încercând să o îmbrăţiseze. Fata se dă cât mai în spate, încercând să se ferească de gestul lui pe care nu-l înţelegea.
Băiatul se lasă păgubaş pentru că îi înţelege atitudinea Nadiei şi începe să-i vorbească:
       -Te-am căutat foarte mult. Am aflat de la Ramona că eşti în spital şi am venit imediat. Cât mă bucur că te-am găsit. Eşti bine? Povesteşte-mi cum ai ajuns în halu’ăsta.
       Fata era încă în stare de şoc...Nu înţelegea ce se întâmplă exact şi nu prea ştia ce să-i zică băiatului după care suferise de 8 luni de zile;
       -Pleacă! Ştiu că nu eşti real. M-am săturat să te văd peste tot, să fiu fericită că te văd în faţa mea şi pe urmă să-mi dau seama că nici măcar nu eşti real. Sunt nebună, de-asta am şi ajuns aici. Totul e doar o iluzie de care m-am săturat. M-am săturat să fii doar în mintea mea. Pleacă!
       Edd nu se aştepta la o asemenea reacţie din partea fetei, iar neştiind exact ce ar trebui să facă, o ia în braţe atât de repede, încat Nadia  nu are timp să riposteze şi încearcă s-o liniştească:
       -Sunt chiar eu. Uite, te ţin în braţe, te ating. Când mă vedeai puteam face asta? Mă simţeai atât de aproape?? Iar Nadia îi taie imediat elanul:
       - Da. Mă îmbrăţişa altcineva şi te vedeam pe tine. Poate că acum eşti doar un prieten care a venit să mă viziteze, poate eşti tata, sau poate eşti doar medicul de gardă.
       Exact în acel moment, Nadia a simţit cum salonul se învârte cu ea, se simţea foarte ameţită şi vedea cum totul dispare în jurul ei: spitalul, oamenii de acolo, tot...chiar şi ea.
       După 2 minute, deschide cu greu ochii, vede tavanul unei camere .Îi este atât de cunoscut. Clipeşte de multe ori şi încearcă să privească în jur. Era acasă, în patul ei ... Pătura care a învelit-o noaptea trecută era undeva la marginea patului, răvăşită, de parcă o armată se luptase cu ea toată noaptea ; Fusese un vis... Doar un vis,  în care Nadia nu a rămas cu Edd... Se simţea dezamăgită, deşi era obişnuită cu dimineţile de genu’ ăsta, în care  se trezea plângând, cu o senzaţie amară a unei pierderi. Aşa că Nadia îşi începe ziua care e la fel ca cele precedente, sperând în continuare că îşi va recupera iubirea pierdută acum 8 luni.
Copyright © Annitu

Despre Annitu

Write admin description here..

8 comentarii:

  1. Foarte frumos redactată. Mi-a plăcut felul în care i-ai exprimat sentimentele, povestirea este plina de dinamică, cu toate că acțiunea este doar un vis. Ai reușit să îl faci pe cel care citește să simtă fiecare mișcare pe care a făcut-o fata, ai reușit să faci cititorul să pătrundă în povestea ta. Felicitări!
    Interesantă situația, visul foarte profund, de la început până la sfârșit. Ce pot să spun altceva înafară de felicitări, nu prea găsesc la ora asta nimic ce aș putea să critic, mi s-a părut interesantă și povestea și redactarea.
    Hug&Kiss,ylly

    RăspundețiȘtergere
  2. @Vampire Lover, Mulţumesc frumos, nu mă aşteptam să-ţi placă tocmai ţie, având în vedere că eşti mult mai pricepută la scris decât mine şi scrii mult mai mult decât mine. Mulţumesc pentru păreri, apreciez..>:D<

    RăspundețiȘtergere
  3. Uau, ce trista e povestea...:|

    RăspundețiȘtergere
  4. Felicitari!!! M-a "miscat" aceasta poveste. M-am regasit in ea si mi-a adus aminte de trecut! Fiecare cred ca a suferit din iubire la varsta adolescentei. Continua tot asa, faci bn ceea ce faci! Inca o data felicitarile mele!

    RăspundețiȘtergere
  5. mi s-a furnicat pielea in timp ce citeam povestirea, e foarte buna dupa parerea mea!

    RăspundețiȘtergere

Ai o părere despre ce-ai citit mai sus ?

Abonează-te
ca să primești e-mail când se postează ceva nou.

© 2011 - 2017 Război în... 1. Toate drepturile rezervate.
back to top